Nevoințe

Sfântul Apostol Pavel (5–67 d.Hr.), numit „Apostolul Neamurilor", s-a născut în Tars, Cilicia, cu numele Saul. Fariseu zelos, persecutor al creștinilor, a asistat la uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan. Pe drumul spre Damasc, a fost orbit de o lumină cerească: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?" (Fapte 9:4). Cel mai mare vrăjmaș al Bisericii a devenit cel mai mare apostol al ei. A întreprins trei călătorii misionare, întemeiind comunități în Corint, Efes, Filipi, Tesalonic. A scris 14 epistole care formează coloana vertebrală a Noului Testament. A suferit enorm: „De cinci ori am luat patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine" (2 Corinteni 11:24-25). Fiecare epistolă începe cu mulțumire — pe nume, către cei care l-au ajutat. Din închisoare scria: „Bucurați-vă pururea. Neîncetat vă rugați. Dați mulțumire pentru toate" (1 Tesaloniceni 5:16-18). A fost decapitat la Roma. Ultimele cuvinte scrise: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit" (2 Timotei 4:7).

Sfânta Xenia a trăit în Sankt Petersburg, în secolul al XVIII-lea. Soția unui ofițer de armată, a rămas văduvă la 26 de ani când soțul ei a murit brusc, fără spovedanie și împărtășanie. Din acel moment, Xenia și-a pierdut interesul pentru lucrurile lumești și a urmat calea nebuniei pentru Hristos. A refuzat pensia de văduvă, a luat mantaua de militar a soțului și a plecat în lume. Nu a mai avut nimic — se plimba prin zona săracă a Petersburgului, fără un loc unde să își culce capul. Își petrecea nopțile în rugăciuni, pe un câmp din apropierea orașului. A refuzat orice ajutor de la rude, fericită să fie liberă de orice legături cu lumea. Noaptea, în taină, căra cărămizi pe schelele bisericii în construcție din cimitirul Smolensk — muncitorii găseau dimineața munca făcută. A trăit 45 de ani după moartea soțului ei, murind la 71 de ani. Văduvă, ajută celor care vor să se căsătorească. Neavând casă, vine în ajutorul celor care-și caută o locuință. Neavând nici un ban, poartă de grijă celor care nu mai au din ce să trăiască ori își caută un loc de muncă.

Sfântul Ștefan este primul martir (protomartir) al creștinismului. Unul dintre cei șapte diaconi aleși de Apostoli, era „plin de credință și de Duh Sfânt" (Fapte 6:5). A predicat cu putere în fața Sinedriului — consiliul suprem al iudeilor — știind ce va urma. Cuvântarea lui din Faptele Apostolilor capitolul 7 este cea mai lungă predică din Noul Testament. În timp ce vorbea, „cei ce erau în sinedriu, uitându-se cu luare-aminte la el, au văzut fața lui ca o față de înger" (Fapte 6:15). Condamnat, a fost scos afară din cetate și ucis cu pietre. În timp ce era lovit, a rostit cuvintele care au schimbat istoria: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" (Fapte 7:60) — iertare în momentul morții, exact ca Hristos pe Cruce. Printre cei care păzeau hainele ucigașilor era un tânăr fariseu pe nume Saul — viitorul Apostol Pavel. Mulți Părinți ai Bisericii cred că rugăciunea lui Ștefan pentru persecutorii săi a fost sămânța convertirii lui Pavel. Moartea lui Ștefan ne arată că adevărul se mărturisește nu prin forță, ci prin iertare și curaj.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662) este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. A apărat învățătura că Hristos are două voințe — divină și umană — împotriva ereziei monotelite susținute de împăratul însuși. Singur împotriva unui imperiu. Toți episcopii cedaseră presiunii politice. Maxim a refuzat compromisul. A fost adus la judecată, biciuit, iar apoi i s-au tăiat limba și mâna dreaptă — ca să nu mai poată nici vorbi, nici scrie adevărul. Târât și defăimat public pe străzile Constantinopolului, a fost exilat pe viață la Lazika, pe malul Mării Negre. Acolo, pe 13 august 662, s-a mutat către Domnul la 82 de ani, epuizat de torturi și de bătrânețe. La mai puțin de 20 de ani de la moartea sa, Sinodul al VI-lea Ecumenic (680-681) l-a reabilitat și a condamnat definitiv erezia monotelită. Maxim avea dreptate. A scris „Capetele despre dragoste" — unul dintre cele mai profunde texte despre viața duhovnicească: „Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea din nădejdea în Dumnezeu; nădejdea din răbdare; răbdarea din înfrânare; înfrânarea din credința în Domnul." Niciunul dintre Sfinții Părinți nu vorbește atât de clar despre procesul de despătimire — transformarea interioară prin care omul se eliberează de patimi și se apropie de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347–407), Arhiepiscop al Constantinopolului, este cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe. Supranumit „Hrisostomul" — Gura de Aur — pentru puterea și frumusețea cuvântului său. Ca Arhiepiscop, a criticat corupția curții imperiale și dezmățul aristocrației. Împărăteasa Eudoxia, simțindu-se vizată, a orchestrat exilarea lui. A fost trimis mai întâi în Bitinia, apoi rechemat. După ce a continuat să predice adevărul, a fost surghiunit la Cucuz, în Armenia — 77 de zile de drum, bolnav și epuizat. Din exil, a scris cele mai frumoase scrisori din istoria creștinismului. Despre prietenie scria: „Prietenia nu o poate împiedica nici lungimea drumurilor, nici cerul, nici pământul, nici moartea." Despre relații sociale învăța: „Omul își câștigă pâinea, gloria și liniștea muncind pentru alții" și „Să fii cu toți politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ți scape vreun cuvânt urât." Autoritățile au primit ordin să-l deporteze și mai departe, la Pityus. A murit pe drum, la Comana, pe 14 septembrie 407, cu ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate." Aceste cuvinte — „Slavă lui Dumnezeu pentru toate" — rostite de un om exilat, bolnav, trădat de prieteni, sunt poate cea mai puternică mărturie de recunoștință din istoria omenirii.

Sfântul Nectarie (1846–1920), Episcop al Pentapolei, a trăit o viață de credință, răbdare și iubire sub martirul neîncetat al calomniei. Născut în Silivria (Tracia), a ajuns Episcop al Pentapolei în Egipt. Diavolul, nerăbdând nevoința lui, a ridicat împotriva sa calomnii din partea multor clerici și ierarhi greci care, din invidie, îl acuzau nedrept. Cerându-și iertare de la toți, cu toate că nu greșise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, s-a supus. S-a retras la Atena în 1890 — sărac, defăimat, nebăgat în seamă — având toată nădejdea numai în Dumnezeu. Episcop, a acceptat să devină profesor de liceu, fără murmur. A construit mănăstire din nimic, în sărăcie deplină. Toată viața a fost calomniat și nu s-a apărat niciodată. A trecut la cele veșnice pe 8 noiembrie 1920. Trupul său s-a aflat nestricat, răspândind mireasmă. Nenumărate vindecări au avut loc la moaștele sale — bolnavi de cancer, femei care nu puteau avea copii, oameni deznădăjduiți. În 1961, Sinodul Bisericii din Grecia l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie. Este numit „doctorul fără de arginți" — vindecătorul trupurilor și sufletelor.

Sfântul Paisie Aghioritul (1924–1994), unul dintre cei mai iubiți sfinți ai timpurilor noastre, a trăit ca monah în Sfântul Munte Athos. Mii de oameni l-au vizitat pentru sfat — și fiecăruia i-a răspuns cu aceeași răbdare și dragoste. Despre răbdare învăța: „Bunul Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în cer, pentru că, în esență, crucea este scară către cer." Despre încredere în Dumnezeu: „Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Când omul se încredințează pe sine lui Dumnezeu, primește mereu de la Dumnezeu benzină «super», iar automobilul său duhovnicesc nu se oprește niciodată." Despre familie: „Numai prin răbdare se menține familia" și „Am văzut fiare care au devenit mielușei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovnicește cu multă ușurință." Încrederea în Dumnezeu, spunea el, „în privința a ceea ce, omenește, nu e cu putință este o rugăciune mistică neîntreruptă cu roade binecuvântate." Suferința o vedea ca binecuvântare: „Când trupul suferă, sufletul se sfințește." „Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înțeles că Dumnezeu vă iubește și îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curățire duhovnicească." Despre stres și copleșire: „Simplificați-vă viața și stresul va fugi." „Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului. Când vedeți neliniște, să știți că acolo și-a băgat coada aghiuță." Despre muncă fără nervozitate: „Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Când inima este la Hristos, atunci și treburile se sfințesc." Ca Marta și Maria (Luca 10:41-42): „Marto, Marto, te îngrijești și te neliniștești de multe, dar un singur lucru trebuie." Paisie repeta același lucru — simplificarea vieții. Sfântul Paisie vorbea pe limba omului modern — direct, practic, fără pretenții teologice abstracte. De aceea rămâne cel mai accesibil ghid duhovnicesc pentru creștinul de azi.

Sfântul Nicolae Velimirovici (1880–1956), Episcop al Ohridei și Jicei, numit „Gura de Aur al secolului XX", a fost unul dintre cei mai mari predicatori ortodocși ai timpurilor moderne. Născut în Serbia, a devenit un neostenit predicator al Evangheliei. În 1941, a fost arestat de Gestapo și închis în lagărul de concentrare de la Dachau, împreună cu Patriarhul Gavriil. A suportat maltratările cu credință neclintită. Din lagăr a ieșit nu cu ură, ci cu rugăciunea care a uimit lumea: „Doamne, binecuvântează pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvântez și nu-i blestem! Vrăjmașii m-au împins și mai mult spre Tine, în brațele Tale, mai mult decât prietenii." „Rugăciunile pe malul lacului" sunt capodopera sa spirituală — rugăciuni pentru fiecare păcat omenesc, pentru fiecare suferință, pentru fiecare nevoie. Scrise cu o compasiune universală: „Mă căiesc pentru toți cei ce sunt necăjiți, care se clatină sub povara grijilor și nu știu că trebuie să-Ți încredințeze Ție toate grijile." Despre slăbiciunea omenească: „Pentru cel slab chiar și cea mai neînsemnată grijă este insuportabilă, dar pentru Tine un munte de griji este ca un bulgăre de zăpadă aruncat într-un cuptor încins." A murit în exil, în America, în 1956. A fost canonizat de Biserica Sârbă în 2003.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913–1960), unul dintre patronii oficiali ai românilor din diaspora, desemnați de Patriarhul Daniel. Român de origine, a trăit toată viața departe de țară — în Sfântul Munte Athos și apoi în Pustia Iordanului. Născut Ilie Iacob în Crainicești, Botoșani, a rămas orfan de mic. A intrat în viața monahală și a plecat la Ierusalim, unde a trăit în peșteri și mănăstiri, în cea mai aspră nevoință. A trăit ca sihastru în Peștera Sfintei Ana din Pustia Hozeva — aceeași regiune unde au trăit Sfântul Ilie Proorocul și Sfântul Ioan Botezătorul. Departe de orice confort, în sărăcie și rugăciune neîncetată. A scris poezie duhovnicească de o frumusețe rară. Versurile sale pentru românii din diaspora rămân cutremurătoare: „Fii pribegi ai țării mele, / Tulburați printre străini, / Nu uitați a voastră țintă / De români și de creștini." A murit pe 5 august 1960. Trupul său a fost găsit nestricat — neputrezit — după ani de zile, izvorând mireasmă. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992. Sfântul Ioan Iacob este dovada vie că un român poate fi sfânt departe de casă — că distanța geografică nu înseamnă distanță de Dumnezeu.

Sfântul Moise Etiopianul — de la cel mai temut tâlhar al Egiptului la cel mai smerit monah al pustiei. Etiopian de neam, rob alungat de stăpân pentru furtișaguri și ucideri, a ajuns căpetenie de tâlhari. Trupul lui era puternic și înfricoșător — nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească. Simțind chemarea lui Dumnezeu, a lăsat tâlhăria și s-a dus la o mănăstire din pustie. Acolo, umilința rasială l-a lovit în plin. Când a fost făcut preot, episcopul a poruncit preoților să-l gonească de la altar, ca să-i testeze smerenia. Moise a răspuns: „Stăpâne, oare hainele îl fac pe om vrednic de preoție sau ce are înăuntrul lui?! Doar Dumnezeu știe cât de negru îmi este sufletul, nu doar trupul..." Cea mai celebră scenă din Patericul Egiptean: un frate a greșit și s-a făcut adunare de judecată. Au trimis și după Moise. El a venit purtând în spate un coș ciuruit, plin cu nisip care se scurgea. „Ce e asta, părinte?" — „Păcatele mele se scurg dinapoia mea și nu le văd, și am venit eu azi să judec păcatele altora." Toți au tăcut și l-au iertat pe frate. Pilda lui Iisus cu paiul și bârna (Matei 7:3-5) trăiește în gestul lui Moise — nu judeca pe altul înainte de a-ți vedea propriile păcate. A fost ucis de tâlhari la 75 de ani, acceptând moartea în pace — împlinindu-se cuvântul: „Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri" (Matei 26:52).

Sfântul Serafim de Sarov (1759–1833) — unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Ortodoxiei, model de iertare și pace interioară. Ca monah tânăr la Mănăstirea Sarov, a suferit de invidia și intrigile confraților. „Dușmanul de totdeauna, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obisnuitele lui atacuri." Un călugăr pizmaș „se strădui din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea Sfântului Serafim." Cea mai grea încercare: în 1804, trei tâlhari l-au atacat în chilia din pădure, bătându-l cu ciomegele și cu dosul unui topor. L-au lăsat pe jumătate mort. Nu au găsit niciun ban. În urma loviturilor, Serafim a rămas cocoșat toată viața. Când tâlharii au fost prinși, el a depus mărturie în favoarea lor și a cerut să fie iertați. Ca Iisus pe Cruce: „Tată, iartă-le lor, că nu știu ce fac" (Luca 23:34) — Serafim a iertat exact pe cei care l-au mutilat. A petrecut o mie de zile și o mie de nopți pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetând rugăciunea vameșului. Pe fiecare vizitator îl întâmpina cu: „Bucuria mea!" — chiar și iarna, chiar și bolnav, chiar și cocoșat de bătăile primite. Despre scopul vieții: „Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu."

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul (1906–1991) — pustnic care a trăit 33 de ani în inima Atenei, slujind la Policlinică, primind mii de oameni copleșiți de viață. A văzut direct stresul modern: „O dată, de două ori, de trei ori — încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare, și hop! Ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului." Sfatul lui pentru oamenii copleșiți: „Pe toate să le înfruntați cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și cu smerenie. Să fiți stânci! Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneți netulburați." Despre muncă fără stres: „Puteți deveni sfinți la locul de muncă, oricare ar fi el — în liniște, răbdare și iubire. În fiecare zi faceți un nou început, cu entuziasm și iubire, rugăciune și liniște — nu cu stres și inimă grea." Ca Marta și Maria (Luca 10:41-42): „Marto, Marto, te îngrijești și te neliniștești de multe, dar un singur lucru trebuie." Porfirie repeta mereu același lucru — simplificarea vieții ca drum spre Dumnezeu. Unei mame epuizate i-a dat sfat practic: să alunge amintirile neplăcute, să cultive gânduri bune despre viitor, să asculte muzică, să facă plimbări și să se roage cu nădejde. „Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Hristos este totul."

Cuviosul Siluan Athonitul (1866–1938), născut Simeon Ivanovici Antonov într-un sat din Tambov, Rusia. Fiu de țăran, a ajuns la Sfântul Munte Athos la 26 de ani și a rămas acolo până la moarte — 46 de ani. La scurt timp după intrarea în mănăstire, a primit o vedenie a lui Hristos care i-a umplut sufletul de har. Apoi harul s-a retras. Au urmat 15 ani de întuneric total — „noaptea duhovnicească" — în care Siluan a trăit în deznădejde, chinuit de gânduri și de simțul abandonului. Într-o noapte, la capătul puterilor, a auzit un glas lăuntric: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui." Acest cuvânt i-a schimbat viața. Smerenia absolută — a te vedea cel mai de jos, dar a nu pierde nădejdea — a devenit cheia întregii lui vieți duhovnicești. Despre iubirea vrăjmașilor: „Doamne, dă-mi harul să mă rog pentru toți oamenii lumii." Nu a vorbit de iubire abstractă, ci de rugăciune reală pentru cei care te urăsc. Despre smerenie: „Sufletul smerit nu are dușmani. El îi iubește pe toți și nu judecă pe nimeni." A trăit ca un simplu monah — nu ieroschimonah, nu stareț — lucrând la moara și la magazie. Nimeni din mănăstire nu-i cunoștea profunzimea duhovnicească. Abia după moarte, ucenicul său Sofronie Saharov a publicat scrierile și lumea a descoperit un sfânt al secolului XX. Canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1987.

Sfântul Ioan Scărarul (c. 579–649), numit și Ioan Climax, a trăit 40 de ani ca pustnic la poalele Muntelui Sinai, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Sfânta Ecaterina. Este autorul capodoperei „Scara Dumnezeiescului Urcuș" (Κλίμαξ) — o carte cu 30 de trepte, câte una pentru fiecare an al vieții ascunse a lui Hristos. Fiecare treaptă descrie o patimă de biruit sau o virtute de dobândit, de la lepădarea de lume (treapta 1) până la iubirea desăvârșită (treapta 30). Scara nu este o carte de citit, ci un drum de parcurs. Fiecare treaptă cere timp, răbdare și smerenie. Ioan spune clar: nu sări peste trepte. Cel care vrea totul deodată nu ajunge nicăieri. Despre deznădejde (treapta 5): „Deznădejdea este moartea sufletului. Dar Dumnezeu nu cere de la noi perfecțiune — cere perseverență." Despre vorbirea de rău (treapta 10): „Cel ce vorbește de rău pe fratele său nu cunoaște nici smerenia, nici pocăința." Despre liniște și simplificare (treapta 27): „Liniștea sufletului este știința gândurilor și o minte de nepătruns." Treapta 26, despre discernământ, este cea mai lungă — Ioan o consideră cea mai importantă virtute: capacitatea de a deosebi glasul lui Dumnezeu de propriile gânduri. În Duminica a 4-a din Postul Mare, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Ioan Scărarul — ca model de urcuș duhovnicesc pentru perioada de post. „Scara" a fost copiată de mână timp de un mileniu. Rămâne cea mai citită carte de spiritualitate ortodoxă după Sfânta Scriptură.

Sfântul Ioan Casian (c. 360–435) s-a născut în Dobrogea (provincia Scythia Minor). A călătorit în Palestina, unde a intrat în mănăstire, apoi în Egipt, unde a petrecut 10 ani printre Părinții Pustiei, învățând de la marile duhuri ale timpului. A adus în Apus învățătura duhovnicească a Răsăritului, întemeind două mănăstiri la Marsilia. Scrierile sale — „Așezămintele mănăstirești" și „Convorbirile cu Părinții din Pustia Egiptului" — au devenit fundament pentru monahismul occidental. Cel mai important contribuții rămâne sistematizarea celor opt gânduri ale răutății (logismoi): lăcomia, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, akedia, slava deșartă și mândria. Această clasificare, preluată de la Evagrie Ponticul, a fost rafinată și transmisă prin Filocalia. Sfântul Casian arată că patimile formează un lanț: prima patimă (lăcomia trupului) o naște pe a doua, și așa mai departe, până la mândrie — cea mai subtilă și periculoasă. Biruința se face în ordine inversă: de la trup spre duh, prin post, rugăciune, trezvie și smerenie. „Scopul vieții monahale nu e doar biruința asupra patimilor, ci dobândirea dragostei desăvârșite față de Dumnezeu și față de aproapele."

Sfântul Arhanghel Mihail este conducătorul oștilor cerești, cel care l-a biruit pe Lucifer și l-a aruncat din cer. Numele „Mihail" înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?" — întrebarea pe care a pus-o îngerilor care se îndoiau. Este menționat în Sfânta Scriptură de mai multe ori: — În Daniel 10:13, este numit „unul din căpeteniile cele dintâi" — În Daniel 12:1, este „marele voievod, cel ce stă pentru fiii poporului tău" — În Iuda 1:9, se ceartă cu diavolul pentru trupul lui Moise — În Apocalipsa 12:7, „s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul" Sfântul Arhanghel Mihail este chemat în ajutor în luptele duhovnicești — împotriva ispitelor, a fricii, a deznădejdii. El este protectorul celor care luptă pentru dreptate și al celor care trebuie să ia decizii curajoase. În tradiția ortodoxă, Arhanghelul Mihail este cel care însoțește sufletele la judecată — de aceea este adesea reprezentat ținând o balanță. Este și ocrotitorul bolnavilor, al călătorilor și al ostașilor. Rugăciunea către Sfântul Arhanghel Mihail este una dintre cele mai răspândite în lumea ortodoxă — rostită dimineața pentru protecție și seara pentru pace. Este prăznuit pe 8 noiembrie (Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil), una dintre cele mai mari sărbători din calendarul ortodox.